Un stâlp al credinţei

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la 10 februarie 1918 în localitatea Petru Vodă – Neamţ. La 18 ani intră ca frate în Mănăstirea Durău, iar în 1939 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial a participat ca preot misionar pe frontul de Est până la Odesa (1942 – 1944).

După război, vederile sale politice nu au plăcut noului sistem bolşevic care l-a condamnat la doisprezece ani de temniţă grea, iar în 1960 l-a condamnat la încă patru ani de închisoare pentru că nu s-a lepădat de credinţă

Părintele Iustin a trecut prin cele mai teribile închisori comuniste (Suceava, Văcăreşti, Aiud, Jilava), dar temniţa a însemnat pentru Sfinţia Sa o şi mai mare apropiere de Dumnezeu.

Eliberat în cele din urmă în 1964, părintele a slujit la Mănăstirea Secu, însă în 1975 este arestat din nou şi mutat cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa.

Revoluţia din 1989 pune capăt prigoanei şi părintele se întoarce la Secu. În 1991 întemeiază mănăstirea de la Petru Vodă – Neamţ, al cărei stareţ este, iar în 2000 în apropierea acestei mănăstiri înfiinţează un schit de maici, o casă de educaţie pentru copii şi un azil de bătrâni.

În 2003 înfiinţează revista religioasă „Glasul Monahilor”, care apare până astăzi.

Cum şi când să ne apărăm credinţa?

Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai mult ori tăcerea este o ascundere a realităţii, o trădare a adevărului. (…) Nu e justificat să stai deoparte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini.

Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică, precum copilul care îl are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-L avem pe Hristos şi pe Sfinţii Săi, şi tot Adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de Sfinţii Părinţi prin viaţa, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră Creştina Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu.

Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor, ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.

Românul de azi

După ce au fost puşi la grea încercare de ateismul comunist, românii s-au mai stricat în ultimii ani, s-au lăsat în voia unei libertăţi nebune care-i duce la atitudini necreştineşti sau chiar anticreştine. Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. Ba mai mult: a devenit tot mai nepăsător cu sufletul lui, cu lumea în care trăieşte. De fapt, era pe undeva de aşteptat, după o jumătate de secol de comunism … dar dacă răul de ieri era mai făţiş, răul de azi este mai perfid.

Formalismul

Mulţi dintre cei care merg la biserică o fac numai formal, fără să-şi plângă păcatele şi fără să caute îndreptarea cu adevărat. De pildă, când vin la biserică de Înviere, mulţi se limitează la a-şi sfinţi ouăle roşii şi cozonacii sau să ia lumină; apoi pleacă înainte de sfârşitul slujbei. Nu înţeleg nimic din această sărbătoare şi nici sufletele lor nu se bucură într-adevăr. A rămas doar aşa, ca un obicei, fără acoperire în credinţă si în faptele credinţei, fără efecte concrete în viaţa şi în inima lor.

Stăpânirilor să ne supunem?

Da, dar numai până unde stăpânirea nu încalcă poruncile lui Dumnezeu. Cum să vă spun mai bine? Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă, aşa zicând. Cât despre cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin droguri, prin cârciumi, prin homosexualitate, prin toate fărădelegile care se vor acum legiferate, pe acela nu pot, nu trebuie, şi n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem? Îl lăsăm pe Hristos ca să cădem la pace cu Antihristul? Să nu fie!