Preot, Profesor, Doctor, Academician, Doctor Honoris Causa al mai multor facultăţi de teologie din lume, părintele Dumitru Stăniloae este unul din cei mai mari teologi din întreaga lume a secolului XX. „Teologia Dogmatică” în trei volume, „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama”, „Ortodoxie şi Românism”, „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, „Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos”, traducerea „Filocaliei”, sunt doar câteva dintre lucrările sale de o inestimabilă valoare.

S-a născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni, judeţul Braşov, din părinţii Irimie şi Reveca, fiind cel mai mic din cei cinci copii ai familiei. Urmează cursurile şcolii confesionale din sat şi apoi ale liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. În 1922 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuţi unde îşi va lua doctoratul. Îşi completează studiile  în Grecia şi Germania. Între 1929 – 1947 a fost profesor, apoi rector la Academia Teologică Sibiu

În 1930 se căsătoreşte cu Maria Mihu, originară din Şura Mare – Sibiu şi va avea trei copii, dintre care doar fiica cea mai mică va ajunge la maturitate, ceilalţi doi murind în copilărie.

În 1932 este hirotonit preot. În 1946 este obligat de regimul politic să părăsească rectoratul de la Sibiu, iar în 1947 este chemat la Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru a ocupa catedra de Ascetică şi Mistică. În 1955 este arestat de regimul comunist şi condamnat la cinci ani de închisoare pentru „activitate duşmănoasă împotriva statului socialist”. În ianuarie 1963 este eliberat şi în toamna aceluiaşi an este reîncadrat la facultate.

În anul 1973 se retrage la pensie, dedicându-se scrisului şi rugăciunii, iar la 4 octombrie 1993 trece la cele veşnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Despre Sfânta Biserică

Biserica, în înţelesul de clădire, este locul unde ne întâlnim cu Hristos. În Sfânta Masă din altarul ei sunt aşezate moaşte ale sfinţilor, căci prin jertfa mucenicilor s-au unit oamenii cel mai mult cu Hristos, formând Trupul Lui, şi-au însuşit duhul lor de jertfă din puterea jertfei lui Hristos ce susţine Biserica. Pe Sfânta Masă din altar se află antimisul cu alte jertfe ale mucenicilor, dar şi cu chipul adormirii Domnului zugrăvit pe el, care ne face într-un fel tainic prezentă jertfa Lui ca temelie a Bisericii.

Iar în chivotul de pe Sfânta Masă se află permanent Trupul şi Sângele lui Hristos, rămase din sărbătorile Paştilor, care dau cea mai înaltă sfinţenie locaşului bisericesc. Prin aceasta, Sfânta Masă este într-un fel tainic mormântul permanent al Domnului, în care El este continuu într-o stare de jertfă pentru noi în faţa Tatălui ceresc, dar şi scaunul de slavă al Tatălui, Căruia Fiul Său Cel întrupat I Se aduce jertfă pentru noi.

Unirea cu Hristos

Omul nu se poate uni pe deplin cu Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, jertfit şi înviat, decât prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, care ni se dau sub chipul pâinii şi vinului prefăcute în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite de preotul bisericii. Deci omul nu se poate umple de Hristos în afara Bisericii şi fără Hristos nu se poate face fiu al Tatălui şi purtător al Duhului lui Hristos.

Măreţia Preoţiei

Măreţia neîntrecută a slujirii preoţeşti stă în faptul că ea e mijlocire între oameni şi Dumnezeu. Dacă profetul e trimisul lui Dumnezeu către oameni, pentru a le revela voia Sa şi, prin aceasta a naşte în ei credinţa, preotul se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni şi cu jertfe pentru obţinerea iertării şi sfinţirii lor. Iar arhiereul este cel dintâi dintre preoţi. Prin preot, omul dă lui Dumnezeu  răspunsul la apelul ce i l-a făcut prin profet. Numai prin amândouă se împlineşte raportul religios între Dumnezeu şi oameni. Prin preot, în special, se manifestă şi se susţine înclinarea omului către Dumnezeu.

Libertatea omului

O renaştere spirituală şi o convieţuire umană superioară nu se vor realiza fără ajutorul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu va da omenirii tot ajutorul Lui dacă ea va voi să-l primească. Dar dacă ea nu va voi să primească ajutorul Lui, El n-o va ajuta. Dumnezeu a dat omului un statut ontologic atât de respectat chiar de El, încât omul rămâne în existenţă chiar alegând o viaţă contrară lui Dumnezeu.

Dumnezeu vrea să ajute omenirea comunicându-i fericirea iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului cu sila şi nici nu se obţine de către Dumnezeu de la om cu sila.

Omul nu poate fi deci făcut fericit de Dumnezeu fără voia lui, dar poate fi ţinut de Dumnezeu în existenţă fără contribuţia lui. Profitând de darul existenţei ca om, acesta îşi poate crea iluzia unei fericiri fără Dumnezeu. E iluzia mândriei. Dar această viaţă, chiar dacă dă mândriei omeneşti o falsă satisfacţie, nu trăieşte o fericire adevărată.