În dimineața zilei de vineri, 28 octombrie, avem din nou parte de o surpriză: ne trezim într-un peisaj de vis, la țărmul mării, acolo unde se află hotelul nostru. În seara dinainte, fiind deja întuneric când am ajuns, n-am putut vedea mare lucru, dar odată cu răsăritul soarelui ne umplem din nou privirile și sufletele de frumusețea pe care Dumnezeu a răspândit-o din belșug pe tărâmurile grecești. După micul dejun mergem în port și ne îmbarcăm pentru Igoumenitsa, de unde ne continuăm drumul spre Patra. Ajungem la Biserica Sfântului Apostol Andrei, o catedrală imensă, cea de-a doua ca mărime din Balcani, după catedrala Alexandru Nevski din Sofia. Așa cum știam deja, „Sfântul Andrei nu este acasă”, pentru că moaștele sale au fost duse spre închinare în România. Ne închinăm însă la o părticică din crucea în formă de X pe care a fost răstignit Sf. Apostol Andrei, și la icoanele frumoase din interiorul bisericii. Catedrala ne inspiră măreție nu numai prin dimensiunile ei, dar și prin pictura magnifică și superbul candelabru central. Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat la apostolie, era din satul Betsaida, fiind pescar, ca și fratele său Petru. A fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătoruk, după care i-a urmat lui Hristos, aducându-l la apostolie și pe fratele său, Simon Petru. După Înălțarea la cer a Mântuitorului și după Pogorârea Sfântului Duh, Sfântului Apostol Andrei i-au căzut sorții să propovăduiască Evanghelia în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ținuturile din jurul Mării Negre, adică în Dobrogea noastră. A adus pe mulți la credința creștină, ajungând în Peloponez, în orașul Patra. Aici a primit moarte de mucenic, fiind răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus de atunci Crucea Sfântului Andrei.

Plecăm spre Atena, dar în drum ne abatem prin localitatea Loutraki, unde se află Mânăstirea Sf. Patapie. Urcăm pe un deal foarte înalt și avem parte de ceva senzații tari: drumul este destul de îngust, într-o parte avem dealul, în cealaltă prăpastia care coboară direct spre mare. Înțelegem că Loutraki este o stațiune elegantă și foarte căutată pentru distracțiile pe care le oferă, noi însă căutăm binecuvântarea Cuviosului Patapie. După un urcuș anevoios cu autocarul, urmează un urcuș anevoios cu piciorul, până când în sfârșit ajungem în vârf. Aici ne întâmpină o mică bisericuță, în care măicuțele cântă slujba de seară. În partea stângă este o peșteră, în care se află trupul întreg al Sfântului Patapie. Acest sfânt, egiptean de neam, a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea. Încă de tânăr a devenit monah, locuind o perioadă în pustia egipteană, mergând apoi la Constantinopol, în apropierea Bisericii Vlaherne, unde și-a construit o colibă și viețuia necunoscut de nimeni. O dată însă a venit la el un tânăr orb pe care l-a vindecat și astfel a devenit renumit, încât mulți creștini îl căutau pentru ajutor. Alte minuni a săvârșit în timpul vieții, după care, la adânci bătrâneți, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind înmormântat în Biserica Sf. Ioan Botezătorul. Peștera în care se află sfintele sale moaște datează din secolul al XI-lea, dar acestea nu au fost descoperite decât în anul 1904, când se făceau lucrări de extindere a bisericii. Atunci Sfântul Patapie s-a arătat în vis preotului slujitor, spunându-i ca muncitorii să sape cu grijă în zona peșterii, pentru că acolo se află moaștele sale. Tot în această mânăstire se află și părticică din moaștele Sfintei Ipomoni.

S-a lăsat deja întunericul când coborâm de la Mânăstire și drumul ni se pare și mai spectaculos. În vale se văd luminile localităților de pe malul mării, iar în dreapta se ghicește muntele pe care încet-încet îl lăsăm în urmă.

Ne îndreptăm spre Atena și pe drum avem cel mai delicat moment al pelerinajului: ghida noastră, dna Vasiliki, ne anunță că mâine nu putem merge în Egina, la moaștele Sfântului Nectarie, pentru că vaporul de întoarcere ajunge prea târziu în Pireu și nu putem prinde avionul spre Barcelona. Întristarea ne cuprinde pe toți, fiindcă foarte mulți au venit în acest pelerinaj numai sau mai ales pentru Sfântul Nectarie. Sucim problema pe toate fețele și ne dăm seama că nu putem risca să pierdem avionul. Dumnezeu ne luminează însă prin părintele Geabana, care ne spune că undeva lângă Atena este o mânăstire cu hramul Sf. Nectarie. Hotărâm că de dimineață vom merge la acea mânăstire, după care vom pleca spre aeroport.

Joi, 27 octombrie 2011, ziua Sf. Dimitrie Basarabov, Ocrotitorul Bucureștilor, este și cea de-a șaptea zi a pelerinajului în Grecia. Ne aflăm la Kalabaca, unde vizităm Marea Meteoră, prima mânăstire întemeiată aici de Cuviosul Antonie, în jurul anului 1340. Mânăstirea, cu hramul Schimbarea la Față, se află pe cea mai înaltă și mai mare stâncă meteoritică, la o înălțime de aprox. 600 m., într-un peisaj care taie respirația vizitatorilor. La intrare vedem Turnul cu năvod, care servea ca „lift” pentru monahii și vizitatorii care voiau să urce la mânăstire.

În biserică se păstrează moaștele Sfântului Cuvios Antonie, ctitorul, și ale Cuviosului Ioasaf, fost împărat bizantin, al doilea ctitor al Mânăstirii.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul aflată pe catapeteasmă, este apreciată drept unicat în iconografia ortodoxă. Maica Domnului este reprezentată ca Împarateasă, cu coroniță și veșmânt roșu, cu flori în mâna dreaptă și un spic de grâu în stânga, simbol al grânelor din care se face prescura. Mântuitorul nu este înfățișat ca un prunc în brațele mamei, așa cum se obișnuiește, ci în picioare, înveșmântat ca un prinț.

Ne desprindem cu greu de Meteora și pornim spre Igoumenitsa, de unde luăm ferry-boat-ul spre insula Corfu sau Kerkyra, cum spun grecii. Cum drumul este destul de lung, ne întărim sufletește citind în autocar acatistul Sfântului Ierarh Spiridon. Călătoria cu vaporul durează o oră și jumătate, timp în care ne bucurăm de priveliștea minunată a mării albastre și a insulelor pe unde trecem. În Corfu, vizităm mai întâi orașul Paleokastritsa, cu Mânăstirea închinată Maicii Domnului, aflată pe culmea unui deal care se sfârșește în mare. La Mânăstire întâlnim un arhimandrid argentinian, părintele Macarios, care ne primește cu multă căldură și ne spune câteva lucruri despre mânăstire. Aflăm că sunt cinci viețuitori, 4 arhimandriți și un ieromonah, și că se slujește Sf. Liturghie în fiecare zi. Aici este și o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care în trecut a scăpat Mânăstirea de la un atac al turcilor.

Ne întoarcem în Kerkyra și vizităm biserica Mitropoliei, chiar la vremea în care se slujește Vecernia. Ne închinăm la moaștele Sfintei Teodora împărăteasa, cea care a contribuit decisiv la restabilirea cultului sfintelor icoane, în secolul al VIII-lea.

Ajungem apoi la Biserica Sfântului Ierarh Spiridon, cel atât de iubit de credincioșii greci și români. Sfântul Spiridon s-a născut în insula Cipru, în anul 270. A fost mai întâi păstor de oi. A fost căsătorit, dar murindu-i soția, a intrat în mânăstire, ajungând mai târziu episcop. Încă din timpul vieții sale a fost făcător de minuni. A participat la Sinodul I Ecumenic, din anul 325, când a săvârșit o minune în fața unui filozof care nu credea în Sfânta Treime. Sfântul Spiridon a luat o cărămidă în mână și, rugându-se lui Dumnezeu, partea de sus a cărămizii a început să ardă, apa să curgă în jos, iar lutul a rămas în mâna sfântului. Astfel el a arătat că, deși este una singură, cărămida este formată din apă, foc și lut sau pământ. Tot așa și Dumnezeu este Unul în Ființă, dar în trei ipostasuri sau persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sf. Spiridon a murit în anul 348, fiind îngropat la Trimitunda, în Cipru. După căderea Constantinopolului sub turci, moaștele sale au fost duse mai întâi în Serbia, apoi în Insula Corfu, unde au rămas până astăzi. Sf. Spiridon continuă să facă minuni, cea mai mare fiind aceea că se arată cu trupul celor care îl cheamă în ajutor. Uneori moaștele sale lipsesc din raclă, în chip minunat, iar când se întorc, sunt prăfuite și papucii sfântului sunt tociți. De aceea, în fiecare an acești papucei sunt schimbați cu unii noi, care și ei se vor prăfui și se vor toci până în anul următor. Din pricina acestei minuni, Sf. Spiridon mai este numit și sfântul călător sau umblător.

Și la biserica Sf. Spiridon am ajuns în vremea vecerniei, la sfârșitul căreia am avut parte de o mare binecuvântare: preotul ne-a deschis racla cu sfintele moaște special pentru grupul nostru, deoarece regula este ca după vecernie racla să nu mai fie deschisă. Ne-am închinat cu toții și am rostit și o ectenie, pomenind toate pomelnicele care ne-au fost date de credincioșii din Zaragoza și de cei prezenți la pelerinaj. La sfârșit primim și câte o părticică din materialul de la papuceii sfântului, ca să ne însoțească cu binecuvântare în drumurile noastre.

După Vecernie pornim spre Perama, o stațiune pe malul mării, unde ne cazăm la hotelul Olympus.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mânăstirea Sfântul Ștefan, Meteora

Miercuri, 26 octombrie, de ziua Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ne aflăm din nou în Tesalonic, în biserica Sfântului. Are loc Sfânta Liturghie, slujită de Mitropolitul Tesalonicului înconjurat de un impresionant sobor de ierarhi, preoți și diaconi. Participă numeroase oficialități civile și militare grecești, fapt pentru care în fața bisericii se aliniază o gardă militară, în uniforme tradiționale ale armatei elene, care îi întâmpină pe înalții demnitari. După sfârșitul Sfintei Liturghii ne întoarcem la autocar și pornim din nou la drum.

Destinația noastră este Kalabaka, acolo unde se află impresionantul complex monastic al Meteorelor. Poposim mai întâi în magazinul de icoane și obiecte bisericești, unde o româncă ne explică modul de realizare a icoanelor bizantine. Urcăm apoi spre Mânăstirea Sfântul Ștefan, amețiți de frumusețea peisajului pe care îl parcurgem. „Este minunea lui Dumnezeu”, spune cineva din autocar, și are mare dreptate. Meteorele sunt unicat în lumea întreagă, fiind o serie de stânci goale, drepte și abrupte, care se înalță în chip misterios până la aprox. 400 de metri de la sol. Denumirea Meteora provine din cuvântul grecesc care înseamnă „a se legăna în aer”, „a atârna în aer”, și într-adevăr oferă o priveliște impresionantă, părând legate mai degrabă de cer decât de pământ. Primii monahi s-au cuibărit în scobiturile stâncilor bătute de vânt încă din secolul al XI-lea, dar prima mânăstire organizată apare în secolul al XIV-lea, întemeietor fiind cuviosul Atanasie Meteoritul. În perioada de maximă înflorire, existau 24 de mânăstiri, în prezent funcționând numai 6. Mânăstirea Sfântul Ștefan pe care o vizităm este o mânăstire de maici, întemeiată în secolul al XV-lea de Cuvioșii Antonie și Filotei. Aici se păstrează o parte din cinstitul cap al Sfântului Haralambie, care săvârșește și în zilele noastre multe minuni. Sala de mese sau trapeza Mânăstirii a fost transformată în muzeu și adăpostește cele mai valoarease obiecte: manuscrise, icoane, veșminte lucrate în fir de aur, filigrame și multe altele. Mânăstirea Sf. Ștefan a fost și un centru strategic al luptei grecilor împotriva dominației turcești și a avut un rol important în învățământ și educarea tinerei generații.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii de la Biserica Sf. Dimitrie, Tesalonic

Ziua de marți, 25 octombrie, a cincia din pelerinajul nostru, o începem într-un mod foarte plăcut: micul dejun ne este servit pe terasa din fața camerei de hotel. Pornim spre portul din Ouranopolis, unde ne îmbarcăm pentru croaziera în jurul Sfântului Munte Athos. Este un pic rece, briza este destul de puternică, așa că ne îmbrăcăm mai gros și ne încălzim cu un ceai cald sau o cafea chiar pe vaporaș. Odată ce vaporașul pleacă, o mulțime de pescăruși vin în urma noastră, spre bucuria celor mai tineri dintre noi, care le dau pâine și alte lucruri de mâncare. Cei mai bucuroși sunt cei la care pescărușii vin și le iau din mână bucățica de pâine. Vedem pe rând mânăstirile din partea vestică a Sfântului Munte și ascultăm explicațiile date și în limba română. Cel care a organizat monahismul la Sfântul Munte a fost Sfântul Atanasie Athonitul, care alături de alți monahi au întemeiat Marea Lavră în jurul anului 963. În epoca sa de maximă înflorire, Sf. Munte avea aprox. 180 de mânăstiri și 50.000 de călugări. Astăzi există 20 de mânăstiri cu un număr de aprox. 2300 de călugări. În Sfântul Munte Athos nu pot intra femeile, pentru că după tradiție Athosul este Grădina Maicii Domnului, care a fost singura femeie ce a călcat pe aceste locuri. După tradiție, atunci când Apostolii au tras la sorți pentru zonele în care fiecare să vestească Evanghelia, Maicii Domnului i-a revenit ținutul Asiei Mici. Însă până să ajungă acolo, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil, încredințându-i ținutul Muntelui Athos, pentru  a răspândi acolo Evanghelia. Din cele 20 de mânăstiri athoniene, 17 sunt grecești, una rusească, una sârbească și una bulgărească. Românii ortodocși au aici două schituri, Lacul și Prodromul, dar mulți alți monahi români viețuiesc în mânăstirile grecești. Muntele Athos este parte autonomă a Greciei și aparține canonic de Patriarhia de la Constantinopol. Conducerea Sf. Munte este exercitată de Kinotita sau Sfânta Comunitate, un consiliu format din câte un reprezentant al celor 20 de mânăstiri. În Sf. Munte se păstrează adevărate comori ale credinței noastre ortodoxe, atât obiecte de tezaur, manuscrise, cât și icoane făcătoare de minuni și sfinte moaște. Așa, de pildă, la mânăstirea Grigoriu, se păstrează prima Evangheie din lume.

După croazieră, ne refacem cu câte un souflaki grecesc (frigărui de pui la grătar) și apoi  de. pornim spre Tesalonic. În drum ne oprim la Suroti, la mânăstirea de maici a Sfântului Ioan Evanghelistul, unde se află mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul. Cuviosul Paisie a fost ucenic al Sfântului Arsenie Capadocianul și ne este cunoscut mai ales datorită scrierilor sale traduse în limba română: „Trezie duhovnicească”, „Viața de familie”, „Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan” etc. Deși nu a fost canonizat, Cuviosul Paisie este cinstit ca și sfânt de dreptslăvitorii ortodocși, pentru viața sa ascetică, precum și pentru numeroasele sale minuni. Ne închinăm la mormântul său, precum și în biserica mânăstirii și suntem plăcut impresionați de curățenia, ordinea și bunul gust în tot ceea ce întâlnim. Mânăstirea are și o splendidă grădină, unde se vede râvna și priceperea maicilor în a îngriji de casa Domnului.

În jurul orei 18 ajungem la Tesalonic, unde ne așteaptă ghidul nostru, dl. Patelakis, profesor de Limba română la Institutul de limbi balcanice din Tesalonic. Dânsul ne prezintă pe scurt istoria orașului, cu datele cele mai importante: în anul 315 î.d.Hr., Casandru a fondat orașul Thesalloniki, numit astfel în cinstea soției sale, nimeni alta decât Thessaloniki, sora regelui Alexandru cel Mare. În anul 1430 a fost cucerit de turci, iar la 26 octombrie 1912 a fost eliberat de sub dominația otomană de către armata greacă. Mergem la Biserica Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, un sfânt iubit în egală măsură de greci și români și, de fapt, de toți ortodocșii. Sfântul Dimitrie s-a născut în Tesalonic, în jurul anului 280, și a fost chiar guvernator al orașului, în vremea împăratului romam Maximian. Pentru că era creștin, Sf. Dimitrie a fost închis și chinuit, fiind în cele din urmă ucis cu sulițele și omorât, la 26 octombrie 311. Trupul Sf. Dimitrie a fost înmormântat de creștini și deasupra mormântului s-a zidit o mică biserică. Atunci când creștinii au vrut să construiască o biserică mai mare, au aflat moaștele Sf. Dimitrie întregi și izvorând mir frumos mirositor. Mulți bolnavi s-au vindecat prin ungere cu acest mir izvorât din moaștele Sfântului Dimitrie, care în multe rânduri și-a salvat cetatea sa de la boli și năvăliri ale barbarilor.

Ne încheiem ziua cu vizită la Biserica Sfânta Sofia și la Mitropolie, acolo unde ne închinăm la moaștele Sfântului Grigorie Palama, apărătorul isihasmului și al dogmelor ortodoxe. Admirăm biserica plină de strălucire, împodobită cu pictură realizată în stil modern, cu culori vii și armonios îmbinate. Ne întoarcem la Paralia Katerini unde înnoptăm, pregătindu-ne pentru sărbătoarea Sf. Dimitrie din ziua următoare.

Această prezentare necesită JavaScript.

Luni, 24 octombrie pornim din Paralia Katerini spre Mânăstirea Sf. Dionisie din Olimp, aflată în apropierea localității Litochoro, care în traducere din limba greacă înseamnă „satul de piatră”. Sf. Dionisie a trăit în secolul al XV-lea; de tânăr a îmbrățișat viața monahală, ajungând stareț la Mânăstirea Filotheu din Muntele Athos. După un timp se retrage la poalele muntelui Olimp, unde întemeiază o mânăstire de călugări, după rânduiala și tipicul athonit. În acea mânăstire nu aveau voie să intre femeile, dar în timpul invaziei turcești porțile mânăstirii s-au deschis pentru a-i adăposti pe toți cei ce voiau să scape de urgia păgână, inclusiv femeile. În al doilea Război Mondial, nemții au bombardat mânăstirea, distrugându-o în totalitate, pentru că era un punct de rezistență al partizanilor greci. În zilele noastre, conducerea mânăstirii încearcă să facă presiuni asupra Guvernului german, pentru ca acesta să contribuie financiar la reclădirea bisericii de odinioară.

Mânăstirea are un impresionant muzeu, unde se păstrează atât veșminte liturgice și obiecte de cult de câteva sute de ani, cât și foarte multe racle cu sfinte moaște: părticică din Sfânta Cruce, moaște de la Sf. Apostol Andrei, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Toma, Sf. Gheorghe, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazians, Sf. Pantelimon, Sf. Haralambie, Sf. Cosma – doctor fără de arginți, Sf. Macrina, Sf. Matrona etc.

Următoarea oprire este în apropierea satului Vassilika, lântă Tesalonic, la Mânăstirea Sfintei Mucenițe Anastasia, izbăvitoarea de otravă. Această sfântă a trăit în Roma, pe vremea împăratului Dioclețian (secolul al III-lea d.Hr.) și a fost renumită pentru bunătatea cu care îngrijea de cei săraci și bolnavi, precum și de cei aflați în închisori. Pentru aceasta a fost numită „vindecătoarea de boli” sau „purtătoarea de leacuri”. De asemenea, Sf. Anastasia este renumită pentru vindecarea mai multor cazuri de otrăvire cu substanțe vătămătoare. A fost supusă la cazne pentru credința ei creștină, dându-și viața ca muceniță pentru Mântuitorul Hristos. Mânăstirea a fost ridicată în jurul anilor 880 de către împărăteasa Teofana, soția lui Leon al VI-lea. În 1522 mânăstirea a fost rezidită de Sfântul Teona, care apoi a ajuns episcop de Tesalonic. În vremea păstoririi lui, mânăstirea a cunoscut o perioadă de mare înflorire, aici viețuind 150 de călugări. În 1821 însă a fost distrusă de turci; mânăstirea a fost reconstruită în 1832, dar din păcate s-a pierdut pentru totdeauna importanta ei arhivă.

În biserica mânăstirii se păstrează capul Sfintei Anastasia, trupul întreg al Sfântului Teona, o bucățică din lemnul Sfintei Cruci, și alte sfinte odoare, la care ne închinăm cu mare emoție. În plus, avem parte de o surpriză, întrucât ieromonahul grec care era în biserică ne dă voie, preoților și bărbaților, să intrăm în sfântul altar. Este prima biserică unde putem intra în sf. altar, care este de o vechime și o frumusețe copleșitoare. La ieșire din biserică, vedem și o mică gradină zoologică, de fapt un mic țarc unde se află un cerb și două căprioare.

Ultima noastră oprire, după un drum de o oră jumătate, este Ouranopolis, „orașul cerului”, unde suntem cazați la frumosul hotel Filoxenia („prientena străinilor”). Aici beneficiem de un mic respiro, având timp la dispoziție să ne odihnim un pic și să vizităm orașul, care este plin de magazine cu icoane și obiecte de cult specifice Muntelui Athos. Mâine, cu ajutorul Domnului, vom face croaziera în jurul Sfântului Munte și vom afla mai multe despre „Patria monahismului ortodox” și cele 20 de mânăstiri athonite.

Duminică, 23 octombrie, pomenirea Sf. Apostol Iacob, ruda Domnului, a fost cea mai încărcată zi a pelerinajului nostru de până acum. Ne-am trezit foarte devreme, știind că avem de făcut în jur de 600 de km. într-o singură zi, din pricina grevei marinarilor, care ne-a împiedicat să luăm vaporul din Aghio Cambos la Glyfa și astfel să scutim un drum pe care l-am parcurs de două ori.

Prima noastră oprire este la Biserica din satul Procopie Nou, care adăpostește moaștele Sfântului Ioan Rusul. Drumul până la Biserică este destul de anevoios, cu multe serpentine, dar ne mângâiem cu toții citind viața Sf. Ioan Rusul și gândindu-ne că vom avea și noi binecuvântarea de a ne închina la sfintele sale moaște. Viața sfântului Ioan Rusul este cunoscută multora, amintesc doar faptul că fiind rus de neam, sfântul Ioan a slujit în armata împăratului Petru I și a fost luat prizonier de turci, în vremea războiului ruso-turc din anul 1711. A fost robul unui comandant militar turc – agă – care l-a pus la început să doarmă în grajdul vitelor. Sf. Ioan a răbdat cu multă bărbăție și credință necazurile pe care i le făceau turcii, care în cele din urmă au fost îmblânziți de bunătatea și răbdarea Sfântului. O minune mijlocită de Sf. Ioan l-a pus pe gânduri pe stăpânul său păgân. Acesta, fiind la Mecca, a primit în chip minunat o farfurie de pilaf, pe care soția sa o pregătise la mii de kilometri depărtare și pe care Sf. Ioan a făgăduit să o ducă stăpânului său. Acesta a găsit farfuria cu pilaf fierbinte pe masa din camera sa, care era încuiată, neștiind cum a ajuns acolo. La întoarcere, aga a adus farfuria cu el și așa a dovedit celorlalți minunea săvârșită de Sf. Ioan. Sfântul și-a cunoscut vremea sfârșitului și, după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, aduse de un preot ascunse într-un măr scobit, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A fost îngropat cu cinste de turci, armeni și creștini, iar după un timp moaștele sale au fost descoperite întregi și au fost așezate în biserica Sf. Gheorghe din localitatea Procopie din Asia Mică, unde a trăit Sfântul ca rob.

Cu prilejul unui conflict între turci, oștile lui Osman Pașa trec prin satul Procopie și dau foc sfintelor moaște ale Sf. Ioan Rusul, pentru a-i pedepsi pe creștini. Dar sfântul se ridică în mijlocul flăcărilor și începe să îi certe pe turci. Aceștia fug îngroziți, lăsând în urmă tot ceea ce jefuiseră de la creștini și creștinii în urma lor vin și văd moaștele întregi, nearse, dar totuși înnegrite de fum, ca semn de aducere aminte a acelei minuni. La Biserica Sf. Ioan participăm la Sfânta Liturghie și ne închinăm la sfintele moaște. La intrarea în biserică, în partea stângă, se află scufia și centura sfântului, pe care pelerinii și le pot pune, ca binecuvântare.

De la Sf. Ioan Rusul mergem spre Mânăstirea Sf. Cuvios David, aflată într-o zonă muntoasă, unde drumul este de asemenea foarte anevoios. Odată ajunși la mânăstire, ne bucurăm de aerul curat și rece, care ne face să ne revenim după oboseala drumului. Sf. Cuvios David a trăit în secolul al XV-lea, fiind încă din copilărie atras de rugăciune și de viața bisericii. A intrat de tânăr în mânăstire și datorită înțelepciunii și blândeții lui era numit Bătrânul, mulți monahi și credincioși căutând sfat și binecuvântare de la el. După o periadă în care a fost stareț la o mânăstire, Cuviosul David se retrage la viața pustinicească, trăind într-o peșteră, de unde cobora la biserică numai sâmbăta seara pentru a participa la Vecernie și la Sf. Liturghie de duminică. Ajuns la adânci bătrâneți, și-a cunoscut cu trei zile înainte sfârșitul și i-a anunțat pe frații de la mânăstire că Hristos a venit să-l ia. La mânăstire se păstrează capul și mâna Cuviosului David, la care ne închinăm cu toții. Spre bucuria noastră, un ieromonah vine și scoate sfintele moaște din dulapul special, așa încât le putem atinge și săruta.

După închinare, suntem îmbiați cu biscuiți, rahat și cafea, fiind voința Cuviosului ca orice pelerin să fie primit în acest fel.

Din nou la drum: ne întoarcem aproape 100 de km. până la autostrada Atena – Salonic, apoi parcurgem încă 280 de km., până la Mânăstirea Kato Xenia, unde se păstrează o parte din Brâul Maicii Domnului. Deși ajungem la o oră târzie, suntem primiți cu multă ospitalitate de două măicuțe românce, Antonia și Andreea, care scot spre cinstire Brâul Maicii Domnului și o raclă cu moaște de la sfinții Ștefan, Haralambie, precum și papuceii Sfântului Arhanghel Mihail. Atmosfera de pace sufletească și dragostea maicilor ne fac să zăbovim mai mult la Kato Xenia, parcă nu ne îndurăm să plecăm. În biserica principală vedem icoana în mozaic a Adormirii Maicii Domnului, făcută cu donațiile pelerinilor români care au venit de-a lungul timpului la acest sfânt locaș de închinăciune. Plecăm în cele din urmă spre Paralia Katerini, încă două ore de mers cu autocarul, și ajungem la hotelul unde suntem cazați, cam obosiți, e drept, dar foarte mulțumiți de așa o zi binecuvântată.

Sâmbătă, 22 octombrie, începem ziua cu vizita la Acropole, în greacă „orașul de sus”. Este o parte fortificată a cetății, construită în perioada „secolului de aur” al lui Pericle (secolul al V-lea î.Hr.). La realizarea acesteia au participat arhitecți renumiți ca: Ictinios, Callicrates, Mnesicles, precum și sculptori aflați sub conducerea lui Fidias. Monumentele mai importante ale acestei acropole sunt témplele Partenon și Erehteion, ambele dedicate zeiței Atena.Vedem cel mai important loc din zona, pentru noi, și anume locul unde din Areopag unde a predicat Sfântul Apostol Pavel atenienilor. Deși aveau o mulțime de zei cărora se închinau, grecii nu găsiseră însă răspunsuri la toate problemele și frământările lor metafizice, așa încât tot ceea ce nu se explica prin puterile sau faptele celorlalți zei, ei puneau pe seama unui zeu necunoscut. Sfântul Apostol Pavel le vorbește despre acest zeu necunoscut, care este de fapt și singurul adevărat, adică Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în persoane. Sfântul Pavel le vorbește și despre învierea din morți, dar atenienii se pare că nu erau pregătiți pentru un astfel de mesaj, așa încât îl roagă să le vorbească despre aceasta … altă dată. Sfântul Pavel nu s-a mai întors niciodată la Atena, însă el a reușit cea mai spectaculoasă convertire: Dionisie Areopagitul, care era evreu și nu unul oarecare, ci conducătorul sinagogii din Atena, cea mai puternică sinagoga din Europa în vremea aceea. Sfântul Dionisie continuă predica Sf. Apostol Pavel și astfel creștinismul înflorește în Grecia, care păstrează până astăzi cu mare cinste, credința creștină ortodoxă.

Pornim apoi spre Nea Makri, la mânăstirea Buna Vestire, unde se află moaștele Sfântului Efrem cel Nou, care a pătimit moarte mucenicească în ziua de 5 mai 1426. Turcii care ocupaseră atunci Grecia au năvălit în mânăstire și pe toți monahii i-au ucis, iar pe Sf. Efrem l-au luat în robie, supunându-l la multe chinuri pentru că era creștin. În cele din urmă l-au spânzurat de un dud,  cu capul în jos, l-au pironit cu cuie în cap și în picioare și i-au înfipt în pântece o țepușă aprinsă. Astfel și-a dat sufletul Sfântul Efrem, iar după 500 de ani moaștele lui au fost descoperite în urma unor vise și vedenii ale monahiilor din mânăstire. Multe minuni a lucrat Bunul Dumnezeu prin Sfântul Efrem, vindecând bolnavi, ajutând oameni în nevoi și necazuri, așa încât astăzi Sf. Efrem cel Nou este mult iubit și cinstit de grecii ortodocși, iar vestea despre pătimirea și faptele lui minunate mângâie și sufletele românilor și ale altor popoare ortodoxe.

Credem că am văzut și am trăit câteva lucruri deosebite la mânăstirea Sf. Efrem, ca să nu spunem minuni. În primul rând, am ajuns la ora 13,00 când mânăstirea trebuia să fie închisă pentru pauza de prânz, care dura până la 16,00. La rugămintea ghidei noastre, totuși, paznicul ne deschide poarta și intrăm înăuntru. Odată cu grupul nostru intră și câteva grecoaice, care tocmai voiau să plece; văzându-ne pe noi că intrăm și că ele pot intra cu noi, una dintre ele exclamă: „ce minune că a venit acest grup, că putem să mergem și noi cu ei să ne închinăm la Sf. Efrem”. Într-adevăr, locul este plin de har și binecuvântare și am simțit multă bucurie la moaștele Sfântului. Acolo am și cântat Apărătoare Doamnă, întrucât mânăstirea are hramul Buna Vestire. Din nou la insistențele noastre, o maică în vârstă deschide pentru noi pangarul mânăstirii, de unde putem cumpăra iconițe, cruciulițe și alte lucruri sfințite.

În al doilea rând, odată întorși la Atena, aflăm că două dintre credincioasele din grupul nostru au uitat sau au pierdut câte ceva la Sf. Efrem. Una dintre doamne a uitat acolo toate pomelnicele pe care le avea de lăsat la alte mânăstiri și cu banii puși în acele pomelnice. O altă doamnă și-a lăsat cruciulița de aur lângă racla cu sfintele moaște. Concluzionăm că Sf. Efrem „a avut nevoie” de aceste lucruri și de aceea ele au fost „uitate” acolo.

După amiază facem o plimbare pe jos prin centru Atenei, unde acum câteva zile a avut loc greva generală. Din fericire totul a reintrat în normal și putem vedea de aproape splendidele clădiri ale Academiei, Bibliotecii și Universității. Ajungem la clădirea Parlamentului, unde asistăm la spectaculoasa schimbare a gărzii. Soldații greci, într-o uniformă tradițională – foustanela – bat un pas de defilare foarte exotic, spre încântarea privitorilor. Aflasem deja de dimineață de la ghidul nostru că foustanela pe care o poartă gărzile are 400 de pliuri, adică exact cât cei 400 de ani cât grecii au fost sub dominația turcilor.

Încheiem ziua cu o vizită la Catedrala Mitropolitană, care este în renovare. Totuși ne putem închina la superbele icoane din interior și la moaștele Sfintei Filoteea Ateniana. Ne întoarcem la hotel obosiți, dar bucuroși după această zi de pelerinaj și ne odihnim cu gandul la ziua de mâine, când vom ajunge, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, la moaștele Sfântului Ioan Rusul.